Realizez ce inseamna sa fii singur, abia acum cand simt ca sufletul imi plange intr-o disperare surda, iar langa mine nu e nimeni care sa ma aline, sa ma stranga in brate , sa imi spuna cuvinte care sa-mi alunge tristetea din suflet. Din ochi se desprind zeci de lacrimi amare, lacrimi care desprind farame din inima mea...
Singura, in camera goala , incerc sa gasesc o speranta...si ma intreb ..pentru ce?? Lipsita de puteri, cu tristete in suflet si lacrimi pe obraz,realizez ca poate nu are nici un rost. Ma simt dezamagita si ma intreb de ce viata mea e cladita pe un noian de suferinte?? Caut cu disperare un raspuns , caut puterea de a spera dar , parca trecutul s-a oprit intr-un prezent etern . Ma intreb cine o fi vinovat de toate astea, dar intrebarea imi ramane fara raspuns si imi dau seama ca in mare parte eu sunt vinovata pentru tot ce mi se intampla...poate ca intr-un fel asa isi cere viata plata pentru greselile pe care le-am facut ...dar acum nu mai pot schimba nimic decat sa imi accept destinul asa cum e fara sa mai spun nimic. Nu vreau sa mai plang , nu vreau sa mai sufar ...dar stiu cu siguranta ca singurele care nu ma vor parasi ...vor fi lacrimile mele izvorate din dezamagire....suferinta pe care o port in suflet...poate si amintirile in care simteam ca sunt fericita...
